Delir de influenţă
media: 0.00 din 0 voturi
08.02.10| media: 0.00 din 0 voturi |
13:13
Cerşetorul cu mâna de lut
media: 0.00 din 0 voturi
08.02.10| media: 0.00 din 0 voturi |
13:05
M-am numit Fernando şi am murit la vârsta de 38 de ani; aceste două lucruri au fost singurele mele adevăruri.
Fernando
13 ianuarie 1938
Soarele dimineţii scalda uliţele satului într-o lumină palidă, prietenoasă. Era ianuarie, ninsese două săptămâni fără încetare şi acum, după viscolul ce părea că nu va mai înceta, se aşternuse peste troienele înalte de zăpadă, un calm desăvârşit. Casele poleite în alb străluceau vesel în lumina rece, fumându-şi pipa păcii cu cerul înduplecat. Până şi feţele aspre şi posomorâte ale oamenilor ce se îndreptau spre bisericuţa din centru, unde se oficia obişnuita slujbă de duminică dimineaţa, păreau mai frumoase, mai vii ca de obicei. La ora opt fix, - nu exista sub nicio formă excepţie -, cei o sută două zeci şi şase de locuitori ai acestui cătun uitat de timp şi lume, ieşeau la porţile caselor şi tăcuţi, fără să-şi vorbească sau măcar să se salute, se alăturau celor ce apucaseră deja drumul spre biserică. Cei de la marginea satului plecau primii,ca mai apoi, pe măsură ce parcurgeau singurul drum ce ducea spre centru, să li se alăture şi ceilalţi care locuiau mai aproape. Parcurgeau drumul tăcuţi, cu capul plecat ca într-o adâncă pioşenie, fără a privi în altă parte decât în pământul înmuiat de ploi vara şi îngheţat de vifor, iarna, într-o atitudine ce spunea parcă ceva despre iertare şi răzbunare în acelaşi timp.
(...)
Bogătaşul îşi îndreptă corpul brusc, renunţând la atitudinea îngăduitoare şi cu o voce voit gravă şi autoritară, porunci:
- Fii demn, domnule, fii demn, ce naiba; crezi, că eşti singurul nevoiaş de pe aici? Uită-te în jur: toţi vor câte ceva!
Însoţitorul său, care părea a fi servitorul, un tip scund, cu un cap disproporţionat de mic şi nişte ochi şireţi, ce păreau că niciodată nu au putut privi drept în faţă pe cineva, aprobă cu un surâs răutăcios.
Fernando lasă privirea în jos şi răspunse încet, abia auzit:
- Eu, domnule, nu am vrut să...
- Nu ai vrut, nu ai vrut...niciunul nu vreţi nimic, e de ajuns să vă arate omul puţină îngăduinţă şi gata, tăbărâţi pe el ca nişte animale sălbatice. Ce naiba, domnule, nu aveţi puţină decenţă? Hai, pleacă, pleacă repede, să nu te mai văd pe aici, îl repezi, îndreptând bastonul ameninţător spre cer: Ce ţi-ai spus, că mă dai gata cu braţul tău de lut ars, ă? Hai, hai, marş de aici!
Fernando se dădu câţiva paşi în spate, privindu-l necontenit în ochi pe individul acela gras care râdea şi-şi agita bastonul în aer, în isonul servitorului care nu mai contenea să repete:
- Nu-i aşa că-i caraghios ciungul ăsta, cu mâna lui de lut, cu tot?
(...)
Fernando stătea pe laviţa aceea veche care abia dacă se mai ţinea din încheieturi, acoperit cu o pânză groasă de sac şi privea la un tablou agăţat pe unul dintre pereţii camerei. În tablou, în culori terne, era zugrăvită o floare aproape ofilită, într-o vază albastră. Pe fundal, se desluşea cu greu, chipul unei femei în vârstă care privea absentă ceva nedesluşit şi zâmbea. Zâmbetul ei semăna parcă cu o rugăciune tainică, ascunsă oricărui înţeles pământean. Fernando îşi aminti de zilele acelea îndepărtate, când mama sa îi zâmbea şi-l striga pe nume: Fernando! Fernando! Treci în casă, nu auzi? S-a înnoptat, hai la masă! Fernando! Dar el se prefăcea că nu aude, zburda mai departe, ca un zănatec, sub ochiul abia deschis al Lunii, deasupra câmpului de maci de-o zi, ce-şi păstrau roşul aprins până şi noaptea când străluceau în întunericul cald, ca nişte lumânări aprinse în zilele de sărbătoare, sărea cât putea de sus, dând cu neobosită strădanie din braţele firave, închipuindu-şi că sunt aripi, „dar sunt prea tânăr şi nu pot zbura încă, când voi fi mare voi avea aripi viguroase care mă vor putea susţine în aer cât voi vrea eu”, îşi spunea râzând şi alergând în cercuri din ce în ce mai largi încerca să prindă umbrele câmpului care fugeau care încotr-o, speriate de chipul Lunii ce se ridica mai sus şi mai sus, acolo unde el, credea cu tărie că Dumnezeu stă şi-l priveşte cu îngăduinţă. Abia mult mai târziu, pe acelaşi câmp unde obişnuia să vină ca să-l aştepte pe Dumnezeu, avea să-şi dea seama că Dumnezeu nu are vreme de el, este ocupat cu lucruri mult mai importante decât să-i răspundă lui, unui biet cerşetor, unui ciung care nu are altă treabă decât să întrebe la nesfârşit acelaşi lucru: „De ce Doamne, mi-ai luat aripile şi mi-ai lăsat în loc mâna aceasta grea de lut pe care s-o târăsc în urma mea? De ce urmele săpate de ea sunt nesfârşite şi de ce mâna care mi-e ruptă din umeri mă doare mai rău decât sufletul? De ce Doamne, de ce?” Dar niciun răspuns nu se auzea, nici copacii de pe deal nu mai fremătau în adierea nopţii, de teamă să nu acopere un posibil răspuns abia murmurat, nimeni nu spunea nimic, nimeni nu răspundea în vreun fel, poate că şi din cauza faptului că Dumnezeu era prea ocupat ca să scruteze întunericul în căutarea celui care întrebă de ce braţele copiilor nu se transformă întotdeauna în aripi albe şi mari, ci se usucă şi cad precum florile secerate din grădină şi aşezate în glastre frumos colorate. Totuşi, Doamne, nu fii supărat pe mine că am venit ca să te întreb şi în noaptea aceasta... de ce?
*
Pe Fernando îl găseai, de cele mai multe ori, în capătul străzii, peste drum de biserică, stănd rezemat de zidul unei case zugrăvite în alb, sub privirea blândă a soarelui de vară. Obişnuia să-şi petreacă acolo orele de singurătate şi trecătorii se învăţaseră atât de bine cu prezenţa sa în acel loc, încât li se părea straniu ca în unele zile să vadă locul gol şi atunci se întrebau reciproc: „Unde este Fernando, l-a văzut cineva pe Fernando astăzi?” şi doar puţini dintre ei ştiau răspunsul, dar nu mai se osteneau să le vorbească şi celorlalţi, pentru că cine îl cunoştea cât de cât, ştia că acesta este în mijlocul câmpului, aşteptând să răsară Luna de după coama dealului, în schimb nimeni nu ştiuse vreodată de ce se duce el acolo în fiecare seară târziu, nici nu l-au întrebat, aşa măcar din curiozitate, câte unul mai limbut se lansa în presupuneri „Vreo toană de a lui, crezi că uşor trebuie să-i fie...”. Dar de cele mai multe ori, pe Fernando îl găseai stând rezemat de peretele acela alb, cu picioarele strânse sub el, având alături, mâna aceea din lut ars de care nu se despărţea niciodată. Toată lumea ştia că îşi pierduse braţul în încercarea deznădăjduită de o salva pe mama sa de furia oarbă a soţului ei, tatăl lui vitreg, atunci când acesta, beat mort, într-o criză de gelozie, a ridicat maceta asupra ei, cu intenţia hotărâtă de o ucide. Fernando a sărit în apărarea femeii dar, din păcate, nu s-a putut opune fiarei dezlănţuite, şi înainte de a ajunge la gâtul mamei sale, lama ascuţită de oţel a retezat într-o clipită, braţul copilului disperat. De tatăl său, nu mai ştia nimic de când l-au dus la poliţie, dar de maică-sa ştia că fusese îngropată la marginea satului, în afara cimitirului. N-a aflat niciodată de ce n-a fost îngropată în cimitir şi nici nu fusese niciodată la mormântul ei. Singurele locuri pe unde Fernando călcase vreodată, erau uliţa unde îşi petrecea zilele şi câmpul unde înnopta. Foarte puţini dintre localnici ştiau povestea braţului de lut şi motivul pentru care Fernando nu se despărţea niciodată de el; unul dintre ei era Sandre, bătrânul olar care il confecţionase.
(...)
Fernando
13 ianuarie 1938
Soarele dimineţii scalda uliţele satului într-o lumină palidă, prietenoasă. Era ianuarie, ninsese două săptămâni fără încetare şi acum, după viscolul ce părea că nu va mai înceta, se aşternuse peste troienele înalte de zăpadă, un calm desăvârşit. Casele poleite în alb străluceau vesel în lumina rece, fumându-şi pipa păcii cu cerul înduplecat. Până şi feţele aspre şi posomorâte ale oamenilor ce se îndreptau spre bisericuţa din centru, unde se oficia obişnuita slujbă de duminică dimineaţa, păreau mai frumoase, mai vii ca de obicei. La ora opt fix, - nu exista sub nicio formă excepţie -, cei o sută două zeci şi şase de locuitori ai acestui cătun uitat de timp şi lume, ieşeau la porţile caselor şi tăcuţi, fără să-şi vorbească sau măcar să se salute, se alăturau celor ce apucaseră deja drumul spre biserică. Cei de la marginea satului plecau primii,ca mai apoi, pe măsură ce parcurgeau singurul drum ce ducea spre centru, să li se alăture şi ceilalţi care locuiau mai aproape. Parcurgeau drumul tăcuţi, cu capul plecat ca într-o adâncă pioşenie, fără a privi în altă parte decât în pământul înmuiat de ploi vara şi îngheţat de vifor, iarna, într-o atitudine ce spunea parcă ceva despre iertare şi răzbunare în acelaşi timp.
(...)
Bogătaşul îşi îndreptă corpul brusc, renunţând la atitudinea îngăduitoare şi cu o voce voit gravă şi autoritară, porunci:
- Fii demn, domnule, fii demn, ce naiba; crezi, că eşti singurul nevoiaş de pe aici? Uită-te în jur: toţi vor câte ceva!
Însoţitorul său, care părea a fi servitorul, un tip scund, cu un cap disproporţionat de mic şi nişte ochi şireţi, ce păreau că niciodată nu au putut privi drept în faţă pe cineva, aprobă cu un surâs răutăcios.
Fernando lasă privirea în jos şi răspunse încet, abia auzit:
- Eu, domnule, nu am vrut să...
- Nu ai vrut, nu ai vrut...niciunul nu vreţi nimic, e de ajuns să vă arate omul puţină îngăduinţă şi gata, tăbărâţi pe el ca nişte animale sălbatice. Ce naiba, domnule, nu aveţi puţină decenţă? Hai, pleacă, pleacă repede, să nu te mai văd pe aici, îl repezi, îndreptând bastonul ameninţător spre cer: Ce ţi-ai spus, că mă dai gata cu braţul tău de lut ars, ă? Hai, hai, marş de aici!
Fernando se dădu câţiva paşi în spate, privindu-l necontenit în ochi pe individul acela gras care râdea şi-şi agita bastonul în aer, în isonul servitorului care nu mai contenea să repete:
- Nu-i aşa că-i caraghios ciungul ăsta, cu mâna lui de lut, cu tot?
(...)
Fernando stătea pe laviţa aceea veche care abia dacă se mai ţinea din încheieturi, acoperit cu o pânză groasă de sac şi privea la un tablou agăţat pe unul dintre pereţii camerei. În tablou, în culori terne, era zugrăvită o floare aproape ofilită, într-o vază albastră. Pe fundal, se desluşea cu greu, chipul unei femei în vârstă care privea absentă ceva nedesluşit şi zâmbea. Zâmbetul ei semăna parcă cu o rugăciune tainică, ascunsă oricărui înţeles pământean. Fernando îşi aminti de zilele acelea îndepărtate, când mama sa îi zâmbea şi-l striga pe nume: Fernando! Fernando! Treci în casă, nu auzi? S-a înnoptat, hai la masă! Fernando! Dar el se prefăcea că nu aude, zburda mai departe, ca un zănatec, sub ochiul abia deschis al Lunii, deasupra câmpului de maci de-o zi, ce-şi păstrau roşul aprins până şi noaptea când străluceau în întunericul cald, ca nişte lumânări aprinse în zilele de sărbătoare, sărea cât putea de sus, dând cu neobosită strădanie din braţele firave, închipuindu-şi că sunt aripi, „dar sunt prea tânăr şi nu pot zbura încă, când voi fi mare voi avea aripi viguroase care mă vor putea susţine în aer cât voi vrea eu”, îşi spunea râzând şi alergând în cercuri din ce în ce mai largi încerca să prindă umbrele câmpului care fugeau care încotr-o, speriate de chipul Lunii ce se ridica mai sus şi mai sus, acolo unde el, credea cu tărie că Dumnezeu stă şi-l priveşte cu îngăduinţă. Abia mult mai târziu, pe acelaşi câmp unde obişnuia să vină ca să-l aştepte pe Dumnezeu, avea să-şi dea seama că Dumnezeu nu are vreme de el, este ocupat cu lucruri mult mai importante decât să-i răspundă lui, unui biet cerşetor, unui ciung care nu are altă treabă decât să întrebe la nesfârşit acelaşi lucru: „De ce Doamne, mi-ai luat aripile şi mi-ai lăsat în loc mâna aceasta grea de lut pe care s-o târăsc în urma mea? De ce urmele săpate de ea sunt nesfârşite şi de ce mâna care mi-e ruptă din umeri mă doare mai rău decât sufletul? De ce Doamne, de ce?” Dar niciun răspuns nu se auzea, nici copacii de pe deal nu mai fremătau în adierea nopţii, de teamă să nu acopere un posibil răspuns abia murmurat, nimeni nu spunea nimic, nimeni nu răspundea în vreun fel, poate că şi din cauza faptului că Dumnezeu era prea ocupat ca să scruteze întunericul în căutarea celui care întrebă de ce braţele copiilor nu se transformă întotdeauna în aripi albe şi mari, ci se usucă şi cad precum florile secerate din grădină şi aşezate în glastre frumos colorate. Totuşi, Doamne, nu fii supărat pe mine că am venit ca să te întreb şi în noaptea aceasta... de ce?
*
Pe Fernando îl găseai, de cele mai multe ori, în capătul străzii, peste drum de biserică, stănd rezemat de zidul unei case zugrăvite în alb, sub privirea blândă a soarelui de vară. Obişnuia să-şi petreacă acolo orele de singurătate şi trecătorii se învăţaseră atât de bine cu prezenţa sa în acel loc, încât li se părea straniu ca în unele zile să vadă locul gol şi atunci se întrebau reciproc: „Unde este Fernando, l-a văzut cineva pe Fernando astăzi?” şi doar puţini dintre ei ştiau răspunsul, dar nu mai se osteneau să le vorbească şi celorlalţi, pentru că cine îl cunoştea cât de cât, ştia că acesta este în mijlocul câmpului, aşteptând să răsară Luna de după coama dealului, în schimb nimeni nu ştiuse vreodată de ce se duce el acolo în fiecare seară târziu, nici nu l-au întrebat, aşa măcar din curiozitate, câte unul mai limbut se lansa în presupuneri „Vreo toană de a lui, crezi că uşor trebuie să-i fie...”. Dar de cele mai multe ori, pe Fernando îl găseai stând rezemat de peretele acela alb, cu picioarele strânse sub el, având alături, mâna aceea din lut ars de care nu se despărţea niciodată. Toată lumea ştia că îşi pierduse braţul în încercarea deznădăjduită de o salva pe mama sa de furia oarbă a soţului ei, tatăl lui vitreg, atunci când acesta, beat mort, într-o criză de gelozie, a ridicat maceta asupra ei, cu intenţia hotărâtă de o ucide. Fernando a sărit în apărarea femeii dar, din păcate, nu s-a putut opune fiarei dezlănţuite, şi înainte de a ajunge la gâtul mamei sale, lama ascuţită de oţel a retezat într-o clipită, braţul copilului disperat. De tatăl său, nu mai ştia nimic de când l-au dus la poliţie, dar de maică-sa ştia că fusese îngropată la marginea satului, în afara cimitirului. N-a aflat niciodată de ce n-a fost îngropată în cimitir şi nici nu fusese niciodată la mormântul ei. Singurele locuri pe unde Fernando călcase vreodată, erau uliţa unde îşi petrecea zilele şi câmpul unde înnopta. Foarte puţini dintre localnici ştiau povestea braţului de lut şi motivul pentru care Fernando nu se despărţea niciodată de el; unul dintre ei era Sandre, bătrânul olar care il confecţionase.
(...)
Simfonia autodistrugerii
media: 0.00 din 0 voturi
26.01.10| media: 0.00 din 0 voturi |
19:06
Scurt comentariu despre mecanizarea creaţiei literare
media: 0.00 din 0 voturi
08.01.10| media: 0.00 din 0 voturi |
19:48
„Dragul meu nefericit”,
Nu am putut spune niciodată despre un autor că este bun sau slab. Pentru mine, acest lucru echivala cu a lua de la el bucuria de a bucura alţi oameni. Aceasta până deunăzi, când am început să mai scriu şi eu câte ceva. Abia atunci am văzut cu claritate că apele adânci tumultuoase ale scrierilor de orice gen ascund şi rechini feroci şi oportunişti, diletanţi agresivi a căror unică menire este ,,cultul nodului în papură" şi peştişori coloraţi mai puţin otrăvitori, e drept, adică, naivii incurabili, nu neapărat lipsiţi de talent, dar cu o inexplicabilă înclinaţie spre foşgăială şi zbenguială lipsită de conţinut artistic. Sub malurile aşa-zisei inspiraţii de moment, am văzut adăpostindu-se strânşi în grupuri compacte, terorizaţi de rigida şi imanenta apartenenţă la grup ce le guvernează întreaga viaţă ,,creatoare", a criticii de bordură, puricii de baltă care simţindu-se ameninţaţi de umbra a nu ştiu cărei năluciri rătăcite, se pornesc să urle în cor compact, la unison, unul luându-se după celălalt, răspândind în jur o undă de promiscuitate cerebrală, o adevărată epidemie psihică. Aceşti purici mecanicişti, contestatari ai oricărei forme de creaţie artistică, nu ezită să-şi înfigă colţii în trupul oricui ar încerca să le umble pe lângă gardurile construite cu abnegaţie de aceşti falsificatori ai esteticului. Am avut şi eu nenorocita ocazie - deşi acest lucru m-a îmbogăţit cu încă o experienţă - de a avea de a face cu astfel de exemplare diforme ale criticii de formă, iar nu de conţinut, de grămătici imberbi care mi-au oferit un spectacol unic de zicere şi dezicere de sine (şi de alţii), mereu şi mereu acelaşi carusel al priceperii pe jumătate sau dacă se poate, deloc. Un artist pe care eu îl apreciez foarte mult, spunea că este iubit tot atât de mult pe cât este de contestat. La un nivel mult mai mic, am aflat şi eu de furia acestor ,,ideatici". Am văzut pentru prima oară - acum ştiu că nu va fi şi ultima - culmea nefirescului dând buzna într-o lume în care dezideratul suprem este de a cultiva şi promova, totodată, diversitatea frumosului, a esteticului infinitelor trăiri omeneşti. Aşadar, mi-a fost dat să văd cum unii ,,postaţi" muşcă fără urmă de reţinere mâna editorului care i-a promovat, îndrumat şi încurajat, atunci când timpul lor le va fi fost sosit. Nu ştiam, recunosc, de această specie ciudată, nemaivăzută, pentru că membrii acestei secte carnavaleşti înoată pe fundurile apelor cu lumină puţină, acolo unde curenţii închipuirilor sunt tulburi şi reci. Acolo, la adăpostul grotelor întunecoase ale ignoranţei şi al lanurilor de alge crescute din maliţiozitate râncedă, îşi duc viaţa promiscuă, ţesându-şi plasele de temeri, neputinţă şi ură faţă de sine însuşi. Tot acolo, în pântecele lor încăpător, plin cu seve putrefande îşi fermentează cu obstinenţă veninul ,,verzuliu" pe care îl vor folosi mai târziu ca să împroaşte orice potenţială victimă care s-ar rătăci în vecinătatea tărâmurilor tenebroase. Din străfundurile vulcanilor sulfurici ce le ţin loc de capete acestor arahnide păroase, se aude zgomotul mecanic al maşinilor lor de fabricat vise diforme, hâde şi lipsite de orice formă de viaţă creatoare. Muşcătura este fatală visătorului de rând, celui care atunci când aduce o ofrandă la altarul tandreţei, al iubirii şi al credinţei, este incapabil să folosească expresiile ,,acelea" alambicate-n fraze groteşti, metalice, care pentru mecanicişti reprezintă, din păcate, muzica poeziei abisale, pierdută în meandrele modernismului de podium, şi aici ar fi vorba de neputinţa de a pricepe elementarul cuprins în aspectele revoluţiei diversităţii, sub toate formele ei de expresie. Agresivitate manifestă, spun asta şi nu mai pomenesc şi de prostie, care datorită omniprezenţei sale, s-a banalizat. Deci, această violenţă nejustificabilă, angoasantă pentru posesorii săi, îşi are rădăcinile smolite într-o cumplită teamă de sine, neîncrederea aceea mlăştinoasă care-şi sufocă cu ghearele ignoranţei propria gazdă. Am văzut aceste lucruri şi mi-ar fi plăcut ca ele să fi fost măcar obiecte animate de o stranie însufleţire, măcar o zvâcnire haotică a unui început timid de geneză, ceva, orice, dar totuşi palpabil. Dar nimic. Doar un hău fără sfârşit, un abis al ignoranţei şi incertitudinii, al silei faţă de lumină şi culoare,în final,un mare şi înfricoşător NIMIC.
Într-un antagonism desăvârşit, departe, infinit mai departe, acolo unde se vălureau zorii unei noi şi divine zile de vară, pe malul unui lac înroşit până în străfundurile sale de lucirile discului solar, acolo, printre trestiile înalte şi galbene ca nisipul stelar, un tânăr îşi îmbrăţişa iubita despre care credea că este viaţa însăşi. Şoaptele sale rostite cu pasiune aprindeau zările, colorau norii orizontului şi făceau ca suprafaţa lacului-oglindă să tremure uşor, rezonând cu malurile sale line. Nu era nimeni să-i vadă sau să-i asculte dar, dacă totuşi ar fi fost cineva prin preajmă, cu siguranţă nu ar fi auzit cuvinte care să simbolizeze huruitul, şurubul, termopanul sau mecanica cuantică, hârleţul, lanţul de transmisie sau leasing-ul – intenţionat nu pomenesc de cuvintele pornografice pentru că aceste sunt omniprezente -, cuvinte care din păcate şi-au facut loc , nu întâmplător, ci odată cu apariţia prostituţiei literare. Mă întrebam cum de un individ înţelege ca pe marginea unui text să facă comentarii monosilabice, imberbe şi stereotipe, de genul ,,Amin", ,,Doamne-ajută!" sau altele de genul acesta. Unde se afla bunul simţ elementar care l-ar fi ajutat atât de mult în momentele sale de descumpănire psihică pe care le încerca, se pare, autorul acestor demonstraţii în forţă a impertinenţei, când germenele neputinţei îi sfredelea creierul găunos, transformându-i vaga dorinţă filiformă de a se ,,originaliza", într-o incomensurabilă tristeţe. Aşadar, nu cred în mecanizarea poeziei, a creaţiei artistice, în general, după cum nu cred în cei care doar pentru a părea diferiţi de nu ştiu cine sau de nu ştiu ce, fără a ştii câtuşi de puţin în ce ar putea consta această diferenţiere, apucă o tubulară într-o mână şi un surub în cealaltă, îşi pun ochelarii de protecţie ( sau de cal ) şi înarmaţi cu elan muncitoresc încep să construiască agregate-poezie, strunguri-eseu, şenile-roman şi cine ştie ce alte invenţii de tip macarale-lucitoare. Vorba unui ,,mecanic" cunoscut mie ( din păcate ), datorită căruciorului lui plin cu comentarii, de tip ,,Amin" sau ,,Doamne-ajută!". Să fii iubit! Că ai nevoie!
Nu am putut spune niciodată despre un autor că este bun sau slab. Pentru mine, acest lucru echivala cu a lua de la el bucuria de a bucura alţi oameni. Aceasta până deunăzi, când am început să mai scriu şi eu câte ceva. Abia atunci am văzut cu claritate că apele adânci tumultuoase ale scrierilor de orice gen ascund şi rechini feroci şi oportunişti, diletanţi agresivi a căror unică menire este ,,cultul nodului în papură" şi peştişori coloraţi mai puţin otrăvitori, e drept, adică, naivii incurabili, nu neapărat lipsiţi de talent, dar cu o inexplicabilă înclinaţie spre foşgăială şi zbenguială lipsită de conţinut artistic. Sub malurile aşa-zisei inspiraţii de moment, am văzut adăpostindu-se strânşi în grupuri compacte, terorizaţi de rigida şi imanenta apartenenţă la grup ce le guvernează întreaga viaţă ,,creatoare", a criticii de bordură, puricii de baltă care simţindu-se ameninţaţi de umbra a nu ştiu cărei năluciri rătăcite, se pornesc să urle în cor compact, la unison, unul luându-se după celălalt, răspândind în jur o undă de promiscuitate cerebrală, o adevărată epidemie psihică. Aceşti purici mecanicişti, contestatari ai oricărei forme de creaţie artistică, nu ezită să-şi înfigă colţii în trupul oricui ar încerca să le umble pe lângă gardurile construite cu abnegaţie de aceşti falsificatori ai esteticului. Am avut şi eu nenorocita ocazie - deşi acest lucru m-a îmbogăţit cu încă o experienţă - de a avea de a face cu astfel de exemplare diforme ale criticii de formă, iar nu de conţinut, de grămătici imberbi care mi-au oferit un spectacol unic de zicere şi dezicere de sine (şi de alţii), mereu şi mereu acelaşi carusel al priceperii pe jumătate sau dacă se poate, deloc. Un artist pe care eu îl apreciez foarte mult, spunea că este iubit tot atât de mult pe cât este de contestat. La un nivel mult mai mic, am aflat şi eu de furia acestor ,,ideatici". Am văzut pentru prima oară - acum ştiu că nu va fi şi ultima - culmea nefirescului dând buzna într-o lume în care dezideratul suprem este de a cultiva şi promova, totodată, diversitatea frumosului, a esteticului infinitelor trăiri omeneşti. Aşadar, mi-a fost dat să văd cum unii ,,postaţi" muşcă fără urmă de reţinere mâna editorului care i-a promovat, îndrumat şi încurajat, atunci când timpul lor le va fi fost sosit. Nu ştiam, recunosc, de această specie ciudată, nemaivăzută, pentru că membrii acestei secte carnavaleşti înoată pe fundurile apelor cu lumină puţină, acolo unde curenţii închipuirilor sunt tulburi şi reci. Acolo, la adăpostul grotelor întunecoase ale ignoranţei şi al lanurilor de alge crescute din maliţiozitate râncedă, îşi duc viaţa promiscuă, ţesându-şi plasele de temeri, neputinţă şi ură faţă de sine însuşi. Tot acolo, în pântecele lor încăpător, plin cu seve putrefande îşi fermentează cu obstinenţă veninul ,,verzuliu" pe care îl vor folosi mai târziu ca să împroaşte orice potenţială victimă care s-ar rătăci în vecinătatea tărâmurilor tenebroase. Din străfundurile vulcanilor sulfurici ce le ţin loc de capete acestor arahnide păroase, se aude zgomotul mecanic al maşinilor lor de fabricat vise diforme, hâde şi lipsite de orice formă de viaţă creatoare. Muşcătura este fatală visătorului de rând, celui care atunci când aduce o ofrandă la altarul tandreţei, al iubirii şi al credinţei, este incapabil să folosească expresiile ,,acelea" alambicate-n fraze groteşti, metalice, care pentru mecanicişti reprezintă, din păcate, muzica poeziei abisale, pierdută în meandrele modernismului de podium, şi aici ar fi vorba de neputinţa de a pricepe elementarul cuprins în aspectele revoluţiei diversităţii, sub toate formele ei de expresie. Agresivitate manifestă, spun asta şi nu mai pomenesc şi de prostie, care datorită omniprezenţei sale, s-a banalizat. Deci, această violenţă nejustificabilă, angoasantă pentru posesorii săi, îşi are rădăcinile smolite într-o cumplită teamă de sine, neîncrederea aceea mlăştinoasă care-şi sufocă cu ghearele ignoranţei propria gazdă. Am văzut aceste lucruri şi mi-ar fi plăcut ca ele să fi fost măcar obiecte animate de o stranie însufleţire, măcar o zvâcnire haotică a unui început timid de geneză, ceva, orice, dar totuşi palpabil. Dar nimic. Doar un hău fără sfârşit, un abis al ignoranţei şi incertitudinii, al silei faţă de lumină şi culoare,în final,un mare şi înfricoşător NIMIC.
Într-un antagonism desăvârşit, departe, infinit mai departe, acolo unde se vălureau zorii unei noi şi divine zile de vară, pe malul unui lac înroşit până în străfundurile sale de lucirile discului solar, acolo, printre trestiile înalte şi galbene ca nisipul stelar, un tânăr îşi îmbrăţişa iubita despre care credea că este viaţa însăşi. Şoaptele sale rostite cu pasiune aprindeau zările, colorau norii orizontului şi făceau ca suprafaţa lacului-oglindă să tremure uşor, rezonând cu malurile sale line. Nu era nimeni să-i vadă sau să-i asculte dar, dacă totuşi ar fi fost cineva prin preajmă, cu siguranţă nu ar fi auzit cuvinte care să simbolizeze huruitul, şurubul, termopanul sau mecanica cuantică, hârleţul, lanţul de transmisie sau leasing-ul – intenţionat nu pomenesc de cuvintele pornografice pentru că aceste sunt omniprezente -, cuvinte care din păcate şi-au facut loc , nu întâmplător, ci odată cu apariţia prostituţiei literare. Mă întrebam cum de un individ înţelege ca pe marginea unui text să facă comentarii monosilabice, imberbe şi stereotipe, de genul ,,Amin", ,,Doamne-ajută!" sau altele de genul acesta. Unde se afla bunul simţ elementar care l-ar fi ajutat atât de mult în momentele sale de descumpănire psihică pe care le încerca, se pare, autorul acestor demonstraţii în forţă a impertinenţei, când germenele neputinţei îi sfredelea creierul găunos, transformându-i vaga dorinţă filiformă de a se ,,originaliza", într-o incomensurabilă tristeţe. Aşadar, nu cred în mecanizarea poeziei, a creaţiei artistice, în general, după cum nu cred în cei care doar pentru a părea diferiţi de nu ştiu cine sau de nu ştiu ce, fără a ştii câtuşi de puţin în ce ar putea consta această diferenţiere, apucă o tubulară într-o mână şi un surub în cealaltă, îşi pun ochelarii de protecţie ( sau de cal ) şi înarmaţi cu elan muncitoresc încep să construiască agregate-poezie, strunguri-eseu, şenile-roman şi cine ştie ce alte invenţii de tip macarale-lucitoare. Vorba unui ,,mecanic" cunoscut mie ( din păcate ), datorită căruciorului lui plin cu comentarii, de tip ,,Amin" sau ,,Doamne-ajută!". Să fii iubit! Că ai nevoie!
Tăcerea
media: 0.00 din 0 voturi
07.01.10| media: 0.00 din 0 voturi |
20:44
”Şi-ncet cântăm, de parcă fiecare
S-ar teme să-l audă pe celălalt.”
A. E. Baconsky
S-ar teme să-l audă pe celălalt.”
A. E. Baconsky
Nu te-am mai văzut de multă vreme.
Nu-mi place ca să nu te văd, dar n-am nimic a-ţi spune, nimic din ceea ce cu adevărat aş vrea ca să îţi spun, tăcerea ta este istovitoare aşa că pentru încă o dată în seara aceasta depăşesc locul unde trebuia să fie intrarea în labirintul sufletului tău şi fac prima la dreapta, pe o altă stradă, unde ştiu că este o cârciumă tristă, nu-mi plac birturile de cartier însă aceasta are ceva special, este al treilea în care intru pe ziua de astăzi, cu capul plecat, ferit de privirile altora, comand ce doresc la bar, nu-mi place cum mi se vorbeşte, nu-mi plac cei aşezaţi ici şi colo, la mesele lor murdare, nu-mi place ce beau, numai singurătatea îmi spune că mă înşel în privinţa acestor lucruri şi o cred deseori, nu-mi place singurătatea însă ea are întotdeauna dreptate, mă aşez la fereastră, e frig înăuntru şi afară, aceeaşi iarnă repetabilă, seacă şi ostilă, nu-mi place iarna, indiferent că zace aruncată în stradă sau este luată peste picior în felicitările ridicole, de o mişcătoare ipocrizie, totuşi, poate fi amuzant ceasul spălat cu şampanie şi îmbuibat cu fursecuri din paiete, când oamenii îşi pun sfori scurte la mâini şi la picioare şi trag toţi în acelaşi timp cu îndârjire, strigând lucruri în care nu cred atunci când sunt cu adevărat singuri, se împacă unii cu alţii şi se urăsc în acelaşi timp, de data aceasta, cu convingere şi solidaritate, dacă li s-ar lua dintr-o dată cuvintele care fac referire la nimic, oamenii ar fi nevoiţi să vorbească în şoaptă, s-ar naşte adevărate cruciade împotriva celor care tac, eu te-aş apăra, desigur, convins că ştiu ce fac, probabil de aceea mi se cere discret ca să plătesc doar pentru că este schimbul lor de tură şi se face casa, nu-mi place să plătesc dacă nu-mi place ce beau, nu-mi place să plătesc dacă detest să călătoresc cu autobuzul, nu-mi place să merg pe stradă dacă mă sperie ce văd, aşa că rămân mai departe la masa înlemnită în aşteptare, privind pe fereastră în bezna ce se holbează la mine, nu-mi place noaptea, nu mi-a plăcut nicicând, seamănă prea mult cu tine şi cu mine strânşi fără cuvinte în braţele singurătăţii, te-am bănuit de bucurie, dar nu a fost aşa, m-am înşelat, tu mi-ai spus atunci, Taci, te rog! şi am tăcut, pentru că nu vreau să vorbesc dacă nu-mi place s-aud, mă surprind numărând cu grijă mucurile ţigărilor fumate, la fel şi apelurile tale pierdute, la masa alăturată un individ adormit vorbeşte în somn şi spune din când în când Da!, poate e acelaşi cu Da-ul! pe care tu ai vrut ca să mi-l spui, Nu!, îmi ordon gândului, nu poate fii decât ecoul somnului tău zbuciumat ce a împrumutat tăcerea pământului nepăsător, pe drept, la tot ce ne place sau nu, indiferent la întrebări rătăcitoare, indiferent la iubire.
Nu-mi place să nu-mi placă nimic, nu-mi place ca nimic să nu mă placă, dar acesta este, în definitiv, preţul tăcerii tale.
Nu-mi place ca să nu te văd, dar n-am nimic a-ţi spune, nimic din ceea ce cu adevărat aş vrea ca să îţi spun, tăcerea ta este istovitoare aşa că pentru încă o dată în seara aceasta depăşesc locul unde trebuia să fie intrarea în labirintul sufletului tău şi fac prima la dreapta, pe o altă stradă, unde ştiu că este o cârciumă tristă, nu-mi plac birturile de cartier însă aceasta are ceva special, este al treilea în care intru pe ziua de astăzi, cu capul plecat, ferit de privirile altora, comand ce doresc la bar, nu-mi place cum mi se vorbeşte, nu-mi plac cei aşezaţi ici şi colo, la mesele lor murdare, nu-mi place ce beau, numai singurătatea îmi spune că mă înşel în privinţa acestor lucruri şi o cred deseori, nu-mi place singurătatea însă ea are întotdeauna dreptate, mă aşez la fereastră, e frig înăuntru şi afară, aceeaşi iarnă repetabilă, seacă şi ostilă, nu-mi place iarna, indiferent că zace aruncată în stradă sau este luată peste picior în felicitările ridicole, de o mişcătoare ipocrizie, totuşi, poate fi amuzant ceasul spălat cu şampanie şi îmbuibat cu fursecuri din paiete, când oamenii îşi pun sfori scurte la mâini şi la picioare şi trag toţi în acelaşi timp cu îndârjire, strigând lucruri în care nu cred atunci când sunt cu adevărat singuri, se împacă unii cu alţii şi se urăsc în acelaşi timp, de data aceasta, cu convingere şi solidaritate, dacă li s-ar lua dintr-o dată cuvintele care fac referire la nimic, oamenii ar fi nevoiţi să vorbească în şoaptă, s-ar naşte adevărate cruciade împotriva celor care tac, eu te-aş apăra, desigur, convins că ştiu ce fac, probabil de aceea mi se cere discret ca să plătesc doar pentru că este schimbul lor de tură şi se face casa, nu-mi place să plătesc dacă nu-mi place ce beau, nu-mi place să plătesc dacă detest să călătoresc cu autobuzul, nu-mi place să merg pe stradă dacă mă sperie ce văd, aşa că rămân mai departe la masa înlemnită în aşteptare, privind pe fereastră în bezna ce se holbează la mine, nu-mi place noaptea, nu mi-a plăcut nicicând, seamănă prea mult cu tine şi cu mine strânşi fără cuvinte în braţele singurătăţii, te-am bănuit de bucurie, dar nu a fost aşa, m-am înşelat, tu mi-ai spus atunci, Taci, te rog! şi am tăcut, pentru că nu vreau să vorbesc dacă nu-mi place s-aud, mă surprind numărând cu grijă mucurile ţigărilor fumate, la fel şi apelurile tale pierdute, la masa alăturată un individ adormit vorbeşte în somn şi spune din când în când Da!, poate e acelaşi cu Da-ul! pe care tu ai vrut ca să mi-l spui, Nu!, îmi ordon gândului, nu poate fii decât ecoul somnului tău zbuciumat ce a împrumutat tăcerea pământului nepăsător, pe drept, la tot ce ne place sau nu, indiferent la întrebări rătăcitoare, indiferent la iubire.
Nu-mi place să nu-mi placă nimic, nu-mi place ca nimic să nu mă placă, dar acesta este, în definitiv, preţul tăcerii tale.
Bătrânul cu oglinda
media: 0.00 din 0 voturi
05.01.10| media: 0.00 din 0 voturi |
20:58
Sfertul academic de secol a trecut. M-am ridicat de pe piatră exact când ultimul ciob de întuneric s-a desprins de rama nopţii spărgându-se sec la picioarele mele. Zgomotul trezit din somn tocmai adusese o nouă zi în viaţa altora. Această zi, acest al altora, m-a făcut să-mi amintesc de mâinile pe care nu le m-ai privisem de mult timp. Le-am scuturat sfios şi vina s-a prelins veselă pe lângă trup zâmbindu-mi complice. Am să plec, am spus încet, ca să mă audă doar ea. Vroiam să o ameninţ, să o doară, să sufere şi ea măcar o singură dată. Ba nu, eu am să plec, am să plec chiar acum, departe de tine, atât de departe şi îndelungat încât mă vei implora ca să mă întorc la tine, o să urli după mine ca să-ţi redau durerea fără de care respiraţia ta e searbădă şi lipsită de viaţă. Am vrut să-i mai spun ceva. Un singur cuvânt pentru care mă antrenasem mult timp, un cuvânt pe care îl repetasem în gând un sfert de secol de-al meu dar, cuvântul s-a prins în mrejele tăcerii ce s-a căscat dedesubtul nostru. Plecase deja, prin ochiul de lumină uscată în care îmi scuturam acum mâinile, poate pentru ca să le fac să strige în locul meu sau poate ca să mă asigur că sunt întradevăr singur, doar eu şi cu lipsa ei. Fără ca să privesc înainte, cu un mers impersonal şi fredonând încetişor singurul cântecel pe care-l ştiam din copilărie, mă îndrept acum spre locul unde sper că-l voi găsi pe cel pe care-l caut.
Te îndreaptă către nicăieri străine
familia păsărilor eoliene te-a uitat demult
din zborul tău n-a mai rămas nici vina
un ultim ciob s-a desprins din oglinda
în care nemişcat te vei ţine
cu bătrânul de mână
Un om cu ochii extrem de mici
media: 0.00 din 0 voturi
12.10.09| media: 0.00 din 0 voturi |
08:20
Omul care s-a aşezat neinvitat la masa mea nu mi-a plăcut de la prima vedere. Avea ceva în el care provoca o antipatie spontană sau mai mult decât atât, greaţă. A fost prima mea senzaţie când individul acesta scund, cu privirea pătrunzătoare s-a aşezat în faţa mea fără să spună vreun cuvânt. Abia după ce şi-a aşezat cu grijă paltonul pe spătarul scaunului şi s-a instalat comod, a catadicsit să mă întrebe, fixându-mă cu nişte ochi mici, în care nu se putea citi nimic, extrem de pătrunzători:
- Este liber?
Am încuviinţat din cap, scurt, în silă, fără a face eforturi pentru a-i ascunde faptul că eram deranjat de prezenţa lui sau cel puţin de modul în care acesta înţelesese să şi-o facă simţită. Încercam să-mi dau seama ce anume mă frapase mai mult la acest individ; cu siguranţă, nu faptul că dăduse buzna în intimitatea mea – mă aflam într-o bodegă de mâna a zecea, deci, nu se punea problema de aşa ceva -, ci altceva, ce nu puteam realiza cu uşurinţă în acel moment. Doar acea senzaţie stranie care mă învăluise brusc, m-a determinat să-l privesc încă o dată, pe furiş, asigurându-mă că nu îmi va surprinde privirea. Asta era! Ochii! Omul din faţa mea avea ochii nefiresc de mici, dar într-atât de mici încât, privindu-i cu oarecare atenţie, te treceau fiori. Nici nu se putea o nepotriveală mai mare ca cea dintre aceşti ochi minusculi, aproape ca două puncte şi faţa grasă şi rotundă sub care tronau într-o lascivitate dezgustătoare, trei rânduri de guşi. Capul, cu desăvârşire chel, se sprijinea pe o ceafă groasă şi cutată, care se pierdea sub gulerul alb, imaculat al camăşii. Nasul, coroiat, de dimensiuni acceptabile, se apleca deasupra buzelor subţiri şi palide. Ah, dacă n-ar fi existat ochii aceia ce-mi păreau groteşti, adevărate porţi ale iadului prin care puteai privi în capul acestui diform! Pentru că senzaţia de nestăpânit care mă încerca era că am în faţă un nenorocit de mutant ce-mi făcea silă! N-am făcut niciun efort în a găsi ceva cât de cât agreabil în această prezenţă nedorită, aşa că mi-am coborât privirea la locul ei, peste tăblia mesei, încercând să mă stăpânesc. „Fă abstracţie de el!”, mi-am spus în gând în timp ce mă pregăteam să-mi reiau activitatea mea obişnuită, anume de a privi discret la ceilalţi clienţi din local. Interiorul sumbru, întunecat, le ascundea într-o bună măsură trăsăturile feţelor, însă nu acest lucru mă interesa pe mine în acel moment – să le desluşesc feţele -, ci faptul – inexplicabil, dealtfel – că le puteam citi cu uşurinţă gândurile sau cel puţin aşa îmi plăcea mie să-mi imaginez. Imaginasem un joc, era jocul meu secret, de la care nu mă puteam abţine – nici nu cred că încercasem vreodată. În seara aceea, în încăpere cu mine, erau cincisprezece indivizi, aşezaţi la mese joase şi murdare, unii singuri, cu feţe imobile şi cufundaţi într-un soi de contemplaţie tâmpă, alţii – câte doi sau trei – întreţinându-se în cine ştie ce discuţii „savante”.
Cum procedam? Priveam cu coada ochiului pe câte unul încercând să-i memorez cât mai bine elemente ale fizionomiei, felul cum era îmbrăcat, cum stătea pe scaun, apoi, coborându-mi privirea pe tăblia mesei mele, încercam să-i construiesc o identitate; această „identitate” o înţepam cu gânduri, dorinţe, vise şi alte chestii – aşa cum fac practicienii Voo-doo -, şi gata, aveam un om viu care se afla în aceeaşi încăpere cu mine. Făceam acest lucru – care unora li se poate părea din cale afară de stupid şi inutil – ca să îndepărtez trăirea ciudată pe care o aveam privindu-i, că feţele lor, de fapt, aparţin unor morţi puşi cu de-a sila la acele mese, pentru a sevi nu ştiu cărui scop morbid. Senzaţia inexplicabilă care te încearcă atunci când, mergând printr-un cimitir, în loc să te simţi viu, plin de viaţă, privind şirurile de morminte, te copleşeşte o sfârşeală inexorabilă, sentiment pe care eu îl detest cu toată fiinţa mea. Ajunsesem deja la a treia masă şi eram pregătit să împănez cu gândurile potrivite - după părerea mea -, un tip slăbuţ, cu faţa prelungă şi degetele lungi şi subţiri ca furculiţele, când „mutantul neinvitat”, spuse cu o voce joasă, glacială:
- Vă dezgustă toţi oamenii aceştia, nu-i aşa?
Pentru o clipă nu am putut realiza dacă întrebarea îmi era adresată; brutală şi neaşteptată, m-a blocat; gândurile mele au luat-o la goană în toate direcţiile, lovindu-se unele de altele, îmbrâncindu-se aidoma unor oameni panicaţi, în încercarea lor disperată de a ieşi dintr-o încăpere cuprinsă de flăcări, pe o uşă mult prea strâmtă. Însă automatismul perfid – drăguţul de el -, puterea nemărginită a fiinţei omeneşti de a minţi cu sfruntare atunci când este încolţită şi nevoită să se apere cu orice preţ, mă făcu să pot răspunde – cu oarecare întârziere, totuşi -, cu cel mai natural aer din lume:
- Nu, deloc; de ce m-ar dezgusta?
- Am observat, fără să vreau, cum vă uitaţi la ei; ştiţi, privirea dumneavoastră...are ceva care îmi spune că îi dispreţuiţi profund. Scuze, n-am vrut să fiu impertinent...
„Ai reuşit din plin să fii!”, mi-am spus în gând, enervat şi mai tare de prezenţa acestui nepoftit care, nu numai că se aşezase la masa mea ca un junghi în coaste, care acum mai avea şi chef de vorbă; şi ce subiect: felul în care găseam eu de cuviinţă să privesc alţi oameni! Da, în definitiv, este adevărat, îi dispreţuiesc! Şi ce? Este dreptul meu să cred şi să gândesc ce vreau, nu? Revolta mea lăuntrică ajunsese la paroxism şi mă pregăteam – cu efort, recunosc -, să-i dau o replică tăioasă acestui...acestui mutant impertinent, când, pe neaşteptate, acesta se ridică încet de pe scaunul său şi, scuzându-se, continuă pe un ton pe care, nu ştiu de ce, l-am perceput a fi jovial:
- Mă duc până la bar să-mi comand ceva de băut; se vede treaba că pe aici aşa este obiceiul. Doriţi să comand şi pentru dumneavoastră ceva?
Am rămas mut. Cuvintele pregătite să-l împroaşte în faţă pe acest individ neghiob, s-au oprit undeva, pe la jumătatea gâtlejului, apoi, disciplinate, în formaţie compactă, au făcut cale întoarsă în capul meu. L-am privit câteva secunde în ochii aceia înfricoşător de mici şi am îngăimat, bâlbâindu-mă:
- Nu...nu, vă...vă mulţumesc...
- Dar paharul dumneavoastră este gol de multă vreme. Vă rog să-mi permiteţi ca să vă ofer ceva de băut. Este plăcerea mea.
Şi fără să mai aştepte răspunsul meu, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre bar, cu paşi ce-mi părură nefiresc de ageri pentru conformaţia sa. Pur şi simplu păreau a fi paşii altcuiva, de la care – brusc devenitul – „Domn ochi mici”, îi împrumutase pentru o perioadă de timp. Nu mai era nevoie să-mi privesc paharul gol-goluţ – ca şi buzunarele mele, de ceva vreme; în ciuda faptului că aş mai fi băut şi cu ochii, „una mică”, pornirea mea acerbă era să mă ridic în picioare şi să strig după el, cât mă ţinea gura: „N-am nevoie de pomana ta, maimuţă diformă, cară-te de la masa mea până nu-ţi pocesc mutra ridicolă!”. Bineînţeles că n-am făcut asta, ci exact pe dos. Am rămas în tăcere, privind lung la paharul gol din faţa mea, copleşit de un inextricabil sentiment de înfrângere, ce-l simţeam atârnând greţos în cerul gurii. „Cine o mai fi şi ăsta, care pare a-mi citi gândurile cu atâta uşurinţă?”. Trebuie să recunosc că nu s-a înşelat câtuşi de puţin; în jocul meu – pe care sincer, îl consideram complet nevinovat -, includeam dispreţul ca regulă de bază, mă amuzam pe seama acestor nenorociţi imobilizaţi la mesele lor de un viciu nemilos, în faţa nesfârşitelor pahare cu băutură ieftină, mă distrau feţele lor pierdute, undeva, în neantul din ei, bine, recunosc, mă jucam printre crucile unui cimitir în care duminica nu vine nimeni, absolut nimeni, ca să-şi plângă morţii. Sunt doar eu singurul şi nemilosul Viu! Am comis vreo ilegalitate sau vreun sacrilegiu? S-ar părea că nu. M-am simţit brusc reconfortat de aceste gânduri, recunoaşterea nevinovăţiei mele şi brusc am tras şi concluzia, „ei, bine, acest străin îmi poate oferi ceva de băut, nu mă deranjează absolut deloc!”. Din tumultul gândurilor m-a smuls senzaţia că sunt privit cu insistenţă. „Dar din ce parte?”, m-am întrebat, fără să-mi ridic ochii, care se înşurubaseră în tăblia mesei. „Cred că din stânga”, am lansat o presupunere, simţind cu străşnicie, că de acolo, din semiobscuritate, cineva mă fixează cu insistenţă. Făcând un efort de voinţă, am întors capul ca să văd cine. De o masă vecină, un om, un simplu necunoscut, mă privea cu ochi goi. Privirile noastre s-au întâlnit pentru o secundă, - sau poate mai puţin -, apoi, exact în acelaşi moment, amândoi am întors capetele în altă direcţie; către „mutantul care revenise deja la masa mea şi a cărui prezenţă, nu o simţisem câtuşi de puţin. Paharul gol şi nefolositor din faţa mea fusese înlăturat şi altul plin aştepta cuminte pe masă.
- Mulţumesc, am îngăimat, ruşinat de pornirea mea lăuntrică de mai devreme, de a-l jigni pe acest om. „Şi ce dacă arată ca dracu’?”, am gândit, „nimeni nu este perfect...”. Mă consolam singur şi aceasta îmi stârni un scurt val de bună dispoziţie care mă însenină; cred c-am şi zâmbit un pic.
- Cu plăcere, sunteţi invitatul meu, replică – cum să-i spun, că acum, după ce am fost mituit, nu mai îmi vine ca să-l numesc mutant – acesta, asezându-se confortabil pe scaun. În sănătatea dumneavoastră!, completă, sorbind tacticos din pahar.
- Şi a dumneavoastră, m-am simţit obligat să-i răspund.
Adevărul era că-mi ploua în gura după „una mică”, bani că să-mi cumpăr nu mai aveam, de plecat nu prea îmi venea; afară era un frig cumplit, iarna îşi făcea de cap pe străzile pustii, iar de plecat acasă - dacă se putea numi casă, vizuina în care sălăşuiam -, nici nu vroiam să aud, aşa că până la urmă, pot spune c-am avut noroc. „Ah, de n-ar avea ochii atât de mici!”. Când eram copil am auzit cum că ochii sunt oglinda sufletului sau poarta lui, nu-mi mai amintesc exact, ceva de genul acesta. Dacă ar fi să fie aşa, înseamnă că de oglindă nici nu se poate pune problema, iar de poartă, ce să mai vorbesc; nici târându-te, nu te-ai putea strecura în sufletul lui. L-am privit din nou, cu mai mult curaj; îşi aprinsese o ţigară şi fuma degajat, picior peste picior, cu mâna stângă sprijinită de masă. Nu observasem până atunci eleganţa pe care o afişa neostentativ, era îmbrăcat elegant, cu siguranţă mult prea elegant pentru a fi un obişnuit al bodegilor. Aerul său avea ceva nobil, greu de descifrat. Părea a fi un domn în toată puterea cuvântului. Singurul lucru care mă deranja, privirea sa ascuţită care ţâşnea prin cele două fante subţiri de sub sprâncene, a cărei înţepătură o simţeai în cel mai straniu mod, chiar şi atunci când nu se uita la tine. Eram curios să aflu pe cine studiază, dar nu făcea asta; fuma liniştit şi absent, în poziţia pe care numai suveranii o adoptă, pentru a părea impunători. Aerul său natural îmi spunea că în cazul lui, nu este nimic artificial; sorbea rar din pahar şi privea prin oameni, în gol. Nevoia mea de singurătate – dar dacă simţi nevoia stringentă de solitudine, atunci ce cauţi într-o cârciumă? – se mai diluase şi fără ca să stau prea mult să mă gândesc la ce aveam să spun, l-am întrebat:
- Sunteţi de aici, din oraş?
Nu ştiu ce mi-a venit să-l întreb tocmai asta, poate mă incitase aerul lui oarecum mistic, poate din cauza faptului că bodega se afla în apropierea gării oraşului, cert este că nu-mi venise nimic în cap, iar răspunsul a fost cel pe care îl intuisem:
- Nu, nu sunt de prin părţile locului. Stinse ţigara şi se întoarse cu faţa spre mine. Dumneavoastră? Locuiţi aici, în oraş?
Deşi mă simţeam stânjenit de privirea lui ascuţită, nu mai era o caznă s-o pot susţine.
- Da, locuiesc aici; de fapt, chiar în acest cartier.
„Întrebari tâmpite”, mi-am spus în gând; „ce dracu’ mi-o fi venit să-l întreb o asemenea banalitate? Dar până la urmă, de ce nu? De ce este important să-l întrebi ceva? Taci din gură!”. Tocmai mă simţeam uşurat că interlocutorul meu – nu mai îl puteam numi decât aşa, doar îmi făcuse cinste, nu? – îmi creease impresia că vrea să nu continuie şirul întrebărilor cu siguranţă stupide, când, mi se adresă cu o voce joasă şi – care îmi păru mie – , complice:
- La ce credeţi că se gândeşte domnul de acolo? mă întrebă, arătându-mi cu un semn discret din cap, un individ de la o masă situată lângă fereastră şi care privea afară, în întuneric, cu ochi ca de mort; în faţa lui, paharul plin, neatins, strălucea în clisa semiobscurităţii.
L-am privit pe individ câteva momente înainte de a putea răspunde; eram confuz, jocul meu era conceput să fie jucat de unul singur, nu se putea juca în doi, cel puţin, nu mă gândisem niciodată la această variantă.
- Nu ştiu, am răspuns încet; la ce?
- Haideţi, este simplu, gândiţi-vă mai bine, mă încurajă el, convins că nu-mi folosisem îndeajuns de mult imaginaţia.
„La ce naiba se poate gândi un om care priveşte pe fereastră, întunericul de afară?”. L-am privit din nou şi datorită faptului că era aşezat oarecum cu spatele la noi, nu exista „pericolul” ca să observe că este studiat pe furiş. „La ce s-o fi gândind?”. Căutam răspunsul prin toate ungherele trăirilor mele trecute şi prezente, răscoleam cu febrilitate prin similitudinile aparenţelor comune, trebuia să pot găsi ceva asemănător, nu cred să nu fi privit şi eu vreodată în acest fel, printr-o fereastră neagră, încercând cu disperare să risipesc...să înving...asta este! Să risipesc deznădejdea singurătăţii! Am rămas imobil, cu gura căscată, înainte ca primul sunet al răspunsului meu să poată ieşi la lumină. Probabil că figura mea era destul de sugestivă, aşa că „partenerul” meu în cititul gândurilor a continuat calm:
- Eram sigur că nu vă veţi înşela, dacă vă străduiţi un pic mai mult; până la urmă în aceasta constă succesul în jocul dumneavoastră.
- Dar n-am apucat să vă dau niciun răspuns, se buluciră cuvintele pe buzele mele, tot aşa cum ţâşneşte apa la robinet după ce îndepărtezi degetul cu care ai obturat, pentru câteva momente, ţeava.
- Ba da, domnule, aţi răspuns, dar fără să vorbiţi; la fel ca la dumnealui, acest gen de răspunsuri se găsesc în priviri, nu în cuvinte. Cuvintele, că tot veni vorba, sunt jalnice şi neputincioase, incapabile să poată conţine adevăruri; ochii, ochii sunt cei care, priviţi cum trebuie, ne pot dezvălui ceea ce vrem noi ca să aflăm. Sau mă înşel?
Nu, nu se înşela; avea dreptate şi pentru mine era mult mai simplu acum; cum de nu mă gândisem mai înainte? Ce poate privi un om cufundat în întunericul cel mai deplin? Pe el însuşi! Şi atunci când oamenii se privesc pe ei înşişi, sunt întotdeauna singuri. Cineva în adâncul meu, a răsuflat uşurat; deci nu este magie. Dar cine să fi fost acela care a răsuflat cu atâta forţă?
(...)
de luciangh | Jurnal | 0 comentarii |
- Este liber?
Am încuviinţat din cap, scurt, în silă, fără a face eforturi pentru a-i ascunde faptul că eram deranjat de prezenţa lui sau cel puţin de modul în care acesta înţelesese să şi-o facă simţită. Încercam să-mi dau seama ce anume mă frapase mai mult la acest individ; cu siguranţă, nu faptul că dăduse buzna în intimitatea mea – mă aflam într-o bodegă de mâna a zecea, deci, nu se punea problema de aşa ceva -, ci altceva, ce nu puteam realiza cu uşurinţă în acel moment. Doar acea senzaţie stranie care mă învăluise brusc, m-a determinat să-l privesc încă o dată, pe furiş, asigurându-mă că nu îmi va surprinde privirea. Asta era! Ochii! Omul din faţa mea avea ochii nefiresc de mici, dar într-atât de mici încât, privindu-i cu oarecare atenţie, te treceau fiori. Nici nu se putea o nepotriveală mai mare ca cea dintre aceşti ochi minusculi, aproape ca două puncte şi faţa grasă şi rotundă sub care tronau într-o lascivitate dezgustătoare, trei rânduri de guşi. Capul, cu desăvârşire chel, se sprijinea pe o ceafă groasă şi cutată, care se pierdea sub gulerul alb, imaculat al camăşii. Nasul, coroiat, de dimensiuni acceptabile, se apleca deasupra buzelor subţiri şi palide. Ah, dacă n-ar fi existat ochii aceia ce-mi păreau groteşti, adevărate porţi ale iadului prin care puteai privi în capul acestui diform! Pentru că senzaţia de nestăpânit care mă încerca era că am în faţă un nenorocit de mutant ce-mi făcea silă! N-am făcut niciun efort în a găsi ceva cât de cât agreabil în această prezenţă nedorită, aşa că mi-am coborât privirea la locul ei, peste tăblia mesei, încercând să mă stăpânesc. „Fă abstracţie de el!”, mi-am spus în gând în timp ce mă pregăteam să-mi reiau activitatea mea obişnuită, anume de a privi discret la ceilalţi clienţi din local. Interiorul sumbru, întunecat, le ascundea într-o bună măsură trăsăturile feţelor, însă nu acest lucru mă interesa pe mine în acel moment – să le desluşesc feţele -, ci faptul – inexplicabil, dealtfel – că le puteam citi cu uşurinţă gândurile sau cel puţin aşa îmi plăcea mie să-mi imaginez. Imaginasem un joc, era jocul meu secret, de la care nu mă puteam abţine – nici nu cred că încercasem vreodată. În seara aceea, în încăpere cu mine, erau cincisprezece indivizi, aşezaţi la mese joase şi murdare, unii singuri, cu feţe imobile şi cufundaţi într-un soi de contemplaţie tâmpă, alţii – câte doi sau trei – întreţinându-se în cine ştie ce discuţii „savante”.
Cum procedam? Priveam cu coada ochiului pe câte unul încercând să-i memorez cât mai bine elemente ale fizionomiei, felul cum era îmbrăcat, cum stătea pe scaun, apoi, coborându-mi privirea pe tăblia mesei mele, încercam să-i construiesc o identitate; această „identitate” o înţepam cu gânduri, dorinţe, vise şi alte chestii – aşa cum fac practicienii Voo-doo -, şi gata, aveam un om viu care se afla în aceeaşi încăpere cu mine. Făceam acest lucru – care unora li se poate părea din cale afară de stupid şi inutil – ca să îndepărtez trăirea ciudată pe care o aveam privindu-i, că feţele lor, de fapt, aparţin unor morţi puşi cu de-a sila la acele mese, pentru a sevi nu ştiu cărui scop morbid. Senzaţia inexplicabilă care te încearcă atunci când, mergând printr-un cimitir, în loc să te simţi viu, plin de viaţă, privind şirurile de morminte, te copleşeşte o sfârşeală inexorabilă, sentiment pe care eu îl detest cu toată fiinţa mea. Ajunsesem deja la a treia masă şi eram pregătit să împănez cu gândurile potrivite - după părerea mea -, un tip slăbuţ, cu faţa prelungă şi degetele lungi şi subţiri ca furculiţele, când „mutantul neinvitat”, spuse cu o voce joasă, glacială:
- Vă dezgustă toţi oamenii aceştia, nu-i aşa?
Pentru o clipă nu am putut realiza dacă întrebarea îmi era adresată; brutală şi neaşteptată, m-a blocat; gândurile mele au luat-o la goană în toate direcţiile, lovindu-se unele de altele, îmbrâncindu-se aidoma unor oameni panicaţi, în încercarea lor disperată de a ieşi dintr-o încăpere cuprinsă de flăcări, pe o uşă mult prea strâmtă. Însă automatismul perfid – drăguţul de el -, puterea nemărginită a fiinţei omeneşti de a minţi cu sfruntare atunci când este încolţită şi nevoită să se apere cu orice preţ, mă făcu să pot răspunde – cu oarecare întârziere, totuşi -, cu cel mai natural aer din lume:
- Nu, deloc; de ce m-ar dezgusta?
- Am observat, fără să vreau, cum vă uitaţi la ei; ştiţi, privirea dumneavoastră...are ceva care îmi spune că îi dispreţuiţi profund. Scuze, n-am vrut să fiu impertinent...
„Ai reuşit din plin să fii!”, mi-am spus în gând, enervat şi mai tare de prezenţa acestui nepoftit care, nu numai că se aşezase la masa mea ca un junghi în coaste, care acum mai avea şi chef de vorbă; şi ce subiect: felul în care găseam eu de cuviinţă să privesc alţi oameni! Da, în definitiv, este adevărat, îi dispreţuiesc! Şi ce? Este dreptul meu să cred şi să gândesc ce vreau, nu? Revolta mea lăuntrică ajunsese la paroxism şi mă pregăteam – cu efort, recunosc -, să-i dau o replică tăioasă acestui...acestui mutant impertinent, când, pe neaşteptate, acesta se ridică încet de pe scaunul său şi, scuzându-se, continuă pe un ton pe care, nu ştiu de ce, l-am perceput a fi jovial:
- Mă duc până la bar să-mi comand ceva de băut; se vede treaba că pe aici aşa este obiceiul. Doriţi să comand şi pentru dumneavoastră ceva?
Am rămas mut. Cuvintele pregătite să-l împroaşte în faţă pe acest individ neghiob, s-au oprit undeva, pe la jumătatea gâtlejului, apoi, disciplinate, în formaţie compactă, au făcut cale întoarsă în capul meu. L-am privit câteva secunde în ochii aceia înfricoşător de mici şi am îngăimat, bâlbâindu-mă:
- Nu...nu, vă...vă mulţumesc...
- Dar paharul dumneavoastră este gol de multă vreme. Vă rog să-mi permiteţi ca să vă ofer ceva de băut. Este plăcerea mea.
Şi fără să mai aştepte răspunsul meu, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre bar, cu paşi ce-mi părură nefiresc de ageri pentru conformaţia sa. Pur şi simplu păreau a fi paşii altcuiva, de la care – brusc devenitul – „Domn ochi mici”, îi împrumutase pentru o perioadă de timp. Nu mai era nevoie să-mi privesc paharul gol-goluţ – ca şi buzunarele mele, de ceva vreme; în ciuda faptului că aş mai fi băut şi cu ochii, „una mică”, pornirea mea acerbă era să mă ridic în picioare şi să strig după el, cât mă ţinea gura: „N-am nevoie de pomana ta, maimuţă diformă, cară-te de la masa mea până nu-ţi pocesc mutra ridicolă!”. Bineînţeles că n-am făcut asta, ci exact pe dos. Am rămas în tăcere, privind lung la paharul gol din faţa mea, copleşit de un inextricabil sentiment de înfrângere, ce-l simţeam atârnând greţos în cerul gurii. „Cine o mai fi şi ăsta, care pare a-mi citi gândurile cu atâta uşurinţă?”. Trebuie să recunosc că nu s-a înşelat câtuşi de puţin; în jocul meu – pe care sincer, îl consideram complet nevinovat -, includeam dispreţul ca regulă de bază, mă amuzam pe seama acestor nenorociţi imobilizaţi la mesele lor de un viciu nemilos, în faţa nesfârşitelor pahare cu băutură ieftină, mă distrau feţele lor pierdute, undeva, în neantul din ei, bine, recunosc, mă jucam printre crucile unui cimitir în care duminica nu vine nimeni, absolut nimeni, ca să-şi plângă morţii. Sunt doar eu singurul şi nemilosul Viu! Am comis vreo ilegalitate sau vreun sacrilegiu? S-ar părea că nu. M-am simţit brusc reconfortat de aceste gânduri, recunoaşterea nevinovăţiei mele şi brusc am tras şi concluzia, „ei, bine, acest străin îmi poate oferi ceva de băut, nu mă deranjează absolut deloc!”. Din tumultul gândurilor m-a smuls senzaţia că sunt privit cu insistenţă. „Dar din ce parte?”, m-am întrebat, fără să-mi ridic ochii, care se înşurubaseră în tăblia mesei. „Cred că din stânga”, am lansat o presupunere, simţind cu străşnicie, că de acolo, din semiobscuritate, cineva mă fixează cu insistenţă. Făcând un efort de voinţă, am întors capul ca să văd cine. De o masă vecină, un om, un simplu necunoscut, mă privea cu ochi goi. Privirile noastre s-au întâlnit pentru o secundă, - sau poate mai puţin -, apoi, exact în acelaşi moment, amândoi am întors capetele în altă direcţie; către „mutantul care revenise deja la masa mea şi a cărui prezenţă, nu o simţisem câtuşi de puţin. Paharul gol şi nefolositor din faţa mea fusese înlăturat şi altul plin aştepta cuminte pe masă.
- Mulţumesc, am îngăimat, ruşinat de pornirea mea lăuntrică de mai devreme, de a-l jigni pe acest om. „Şi ce dacă arată ca dracu’?”, am gândit, „nimeni nu este perfect...”. Mă consolam singur şi aceasta îmi stârni un scurt val de bună dispoziţie care mă însenină; cred c-am şi zâmbit un pic.
- Cu plăcere, sunteţi invitatul meu, replică – cum să-i spun, că acum, după ce am fost mituit, nu mai îmi vine ca să-l numesc mutant – acesta, asezându-se confortabil pe scaun. În sănătatea dumneavoastră!, completă, sorbind tacticos din pahar.
- Şi a dumneavoastră, m-am simţit obligat să-i răspund.
Adevărul era că-mi ploua în gura după „una mică”, bani că să-mi cumpăr nu mai aveam, de plecat nu prea îmi venea; afară era un frig cumplit, iarna îşi făcea de cap pe străzile pustii, iar de plecat acasă - dacă se putea numi casă, vizuina în care sălăşuiam -, nici nu vroiam să aud, aşa că până la urmă, pot spune c-am avut noroc. „Ah, de n-ar avea ochii atât de mici!”. Când eram copil am auzit cum că ochii sunt oglinda sufletului sau poarta lui, nu-mi mai amintesc exact, ceva de genul acesta. Dacă ar fi să fie aşa, înseamnă că de oglindă nici nu se poate pune problema, iar de poartă, ce să mai vorbesc; nici târându-te, nu te-ai putea strecura în sufletul lui. L-am privit din nou, cu mai mult curaj; îşi aprinsese o ţigară şi fuma degajat, picior peste picior, cu mâna stângă sprijinită de masă. Nu observasem până atunci eleganţa pe care o afişa neostentativ, era îmbrăcat elegant, cu siguranţă mult prea elegant pentru a fi un obişnuit al bodegilor. Aerul său avea ceva nobil, greu de descifrat. Părea a fi un domn în toată puterea cuvântului. Singurul lucru care mă deranja, privirea sa ascuţită care ţâşnea prin cele două fante subţiri de sub sprâncene, a cărei înţepătură o simţeai în cel mai straniu mod, chiar şi atunci când nu se uita la tine. Eram curios să aflu pe cine studiază, dar nu făcea asta; fuma liniştit şi absent, în poziţia pe care numai suveranii o adoptă, pentru a părea impunători. Aerul său natural îmi spunea că în cazul lui, nu este nimic artificial; sorbea rar din pahar şi privea prin oameni, în gol. Nevoia mea de singurătate – dar dacă simţi nevoia stringentă de solitudine, atunci ce cauţi într-o cârciumă? – se mai diluase şi fără ca să stau prea mult să mă gândesc la ce aveam să spun, l-am întrebat:
- Sunteţi de aici, din oraş?
Nu ştiu ce mi-a venit să-l întreb tocmai asta, poate mă incitase aerul lui oarecum mistic, poate din cauza faptului că bodega se afla în apropierea gării oraşului, cert este că nu-mi venise nimic în cap, iar răspunsul a fost cel pe care îl intuisem:
- Nu, nu sunt de prin părţile locului. Stinse ţigara şi se întoarse cu faţa spre mine. Dumneavoastră? Locuiţi aici, în oraş?
Deşi mă simţeam stânjenit de privirea lui ascuţită, nu mai era o caznă s-o pot susţine.
- Da, locuiesc aici; de fapt, chiar în acest cartier.
„Întrebari tâmpite”, mi-am spus în gând; „ce dracu’ mi-o fi venit să-l întreb o asemenea banalitate? Dar până la urmă, de ce nu? De ce este important să-l întrebi ceva? Taci din gură!”. Tocmai mă simţeam uşurat că interlocutorul meu – nu mai îl puteam numi decât aşa, doar îmi făcuse cinste, nu? – îmi creease impresia că vrea să nu continuie şirul întrebărilor cu siguranţă stupide, când, mi se adresă cu o voce joasă şi – care îmi păru mie – , complice:
- La ce credeţi că se gândeşte domnul de acolo? mă întrebă, arătându-mi cu un semn discret din cap, un individ de la o masă situată lângă fereastră şi care privea afară, în întuneric, cu ochi ca de mort; în faţa lui, paharul plin, neatins, strălucea în clisa semiobscurităţii.
L-am privit pe individ câteva momente înainte de a putea răspunde; eram confuz, jocul meu era conceput să fie jucat de unul singur, nu se putea juca în doi, cel puţin, nu mă gândisem niciodată la această variantă.
- Nu ştiu, am răspuns încet; la ce?
- Haideţi, este simplu, gândiţi-vă mai bine, mă încurajă el, convins că nu-mi folosisem îndeajuns de mult imaginaţia.
„La ce naiba se poate gândi un om care priveşte pe fereastră, întunericul de afară?”. L-am privit din nou şi datorită faptului că era aşezat oarecum cu spatele la noi, nu exista „pericolul” ca să observe că este studiat pe furiş. „La ce s-o fi gândind?”. Căutam răspunsul prin toate ungherele trăirilor mele trecute şi prezente, răscoleam cu febrilitate prin similitudinile aparenţelor comune, trebuia să pot găsi ceva asemănător, nu cred să nu fi privit şi eu vreodată în acest fel, printr-o fereastră neagră, încercând cu disperare să risipesc...să înving...asta este! Să risipesc deznădejdea singurătăţii! Am rămas imobil, cu gura căscată, înainte ca primul sunet al răspunsului meu să poată ieşi la lumină. Probabil că figura mea era destul de sugestivă, aşa că „partenerul” meu în cititul gândurilor a continuat calm:
- Eram sigur că nu vă veţi înşela, dacă vă străduiţi un pic mai mult; până la urmă în aceasta constă succesul în jocul dumneavoastră.
- Dar n-am apucat să vă dau niciun răspuns, se buluciră cuvintele pe buzele mele, tot aşa cum ţâşneşte apa la robinet după ce îndepărtezi degetul cu care ai obturat, pentru câteva momente, ţeava.
- Ba da, domnule, aţi răspuns, dar fără să vorbiţi; la fel ca la dumnealui, acest gen de răspunsuri se găsesc în priviri, nu în cuvinte. Cuvintele, că tot veni vorba, sunt jalnice şi neputincioase, incapabile să poată conţine adevăruri; ochii, ochii sunt cei care, priviţi cum trebuie, ne pot dezvălui ceea ce vrem noi ca să aflăm. Sau mă înşel?
Nu, nu se înşela; avea dreptate şi pentru mine era mult mai simplu acum; cum de nu mă gândisem mai înainte? Ce poate privi un om cufundat în întunericul cel mai deplin? Pe el însuşi! Şi atunci când oamenii se privesc pe ei înşişi, sunt întotdeauna singuri. Cineva în adâncul meu, a răsuflat uşurat; deci nu este magie. Dar cine să fi fost acela care a răsuflat cu atâta forţă?
(...)
O ceartă ca toate certurile
media: 0.00 din 0 voturi
10.10.09| media: 0.00 din 0 voturi |
09:42
Am împins-o cât am putut de tare, însă s-a ţinut bine pe picioare şi n-a căzut aşa cum crezusem că se va întâmpla; s-a dezechilibrat numai un pic şi într-o secundă a fost iarăşi dreaptă şi gata de luptă; s-a repezit la atac cu buzele şi pumnii strânşi, privirea ascuţită ca o lance; atacul a fost fulgerător: o ploaie de pumni şi picioare s-a abătut asupra mea, din stânga, din dreapta, de deasupra, încercam să mă feresc cât puteam, însă mai mult mă expuneam loviturilor date cu dibăcia unui boxer; le primeam direct în cap, coaste, spate; am simţit că rămân fără respiraţie; cu un efort supraomenesc am întins mâna dreapta spre înainte şi - nu ştiu cum - am reuşit s-o prind de gât; am strâns cu putere moderată, ridicând capul - până atunci ţinut aplecat ca să-l feresc de lovituri – ca să-i pot privi ochii. O senzaţie diabolică mi-a traversat şira spinării; i se putea citi teama în privire! Am strâns puţin mai tare ca să mă conving că sunt perfect stăpân pe situaţie; ochii i s-au mărit şi teama a sclipit şi mai tare. Eram gata să savurez victoria de necontestat când am realizat brusc că mâna ei îmi ţinea ca într-un cleşte de oţel ceva ce sub nicio formă nu trebuie strâns sau lovit la un bărbat; număram în gând secundele până la dezastru; am încercat un compromis, eliberându-i foarte puţin gâtul; dar cu cât slăbeam eu strânsoarea cu atât mai mult creştea puterea ei; îmi părea o situaţie de nerezolvat. Nu a fost aşa; cu o miscare fulgerătoare care m-a surprins a nu ştiu câta oară în acea luptă, a reuşit să demonteze pseudoegalitatea de moment şi m-a pus la pământ cu o impecabil de bine executată lovitură de cap la figură; am căzut mai întâi în genunchi, apoi, moale ca o păpuşă umplută cu paie, m-am întins cât eram de lat pe podea cu faţa în jos şi îngropată în palme; pe deasupra mea plutea răsuflarea ei victorioasă. Când mâna suveranei mi-a atins umărul un fior de plăcere şi recunostiinţă m-a scuturat până în adâncuri. Am prins-o fulgerător de încheietură şi am tras-o cu putere în jos; nu s-a opus câtuşi de puţin; s-a lăsat lin în jos întinzându-se pe spate ca o pisică alintată care a obosit de atâta joacă şi a rostit abia auzit: „te iubesc, prostule”După care am făcut dragoste până după-amiaza târziu.
de luciangh | Jurnal | 0 comentarii |
În larg
media: 0.00 din 0 voturi
09.10.09| media: 0.00 din 0 voturi |
19:45
Dimineaţa aceasta este ca o pădure deasă; mi se arată imensă, aruncându-şi verdele sclipitor, până aici, lângă picioarele mele, încrucişate sub mine; o cruce a indeciziei, un kilometraj al nemişcării, un stigmat al abandonului. „Până aici!” îmi spun, încercând să-mi privesc faţa în ochiul fierbinte al ceştii de cafea. Suflu în lichidul întunecat ca ochii aceia negri să poată văluri. Simt o călătorie ce se apropie tiptil de masa mea scundă şi-mi şopteşte cu glas răguşit: „ Călătoreşti îmbarcat la bordul unei frunze bătrâne, pe un lac ale cărui ţărmuri le poţi vedea cu claritate, dar ale căror nisipuri calde, tu nu le vei putea călca niciodată. Marinarule! Marinarule! Fii fantoma propriei tale corăbii! Doar aşa vei putea dura cât lumea!”. Îmi scot ochii din ceaşca de cafea, hotărât fiind să fac puţină mişcare, aşa că îi plimb peste pereţi; pereţii aceştia sunt curtea interioară a sufletului meu; locuim împreună de mult timp, numai eu plătesc chirie; cam piperată, e drept, m-am revoltat de câteva ori, mereu am ajuns la concluzia că n-ar fi corect să plătescă şi ei pentru că pereţii mei sunt bolnavi, au certificat de handicap – spaţiu ermetic de gradul II -, aşa că nu sunt decât eu, singurul în stare ca să ne hrănească pe toţi. În fiecare dimineaţă mă trezesc devreme, îmi rabatez bătrâna bicicletă a indeciziei şi străbat, în tăcere, poteca şerpuită, până sus pe deal, unde în bătaia soarelui străluceşte pădurea deasă şi verde. Culeg cât de mulţi bureţi pot şi mă întorc în grabă să-mi hrănesc pereţii nesătui, care de la zi la zi devin tot mai hulpavi şi mai groşi. Şi cu cât devin ei mai groşi, pe atât mă subţiez eu mai mult. După ce i-am săturat bine şi adorm liniştiţi unul în braţele celuilalt, las totul în urmă, într-o dezordine de nedescris şi mă duc să mă plimb cu frunza pe lac.
„Marinarule! Marinarule!
Cântecul tău pluteşte peste nesfârşirea apelor
revărsate-n ochiul blând al Lunii,
tu, fantoma corabiei bătrâne
călătorind tăcut şi trist
în larg.”
de luciangh | Jurnal | 0 comentarii |
„Marinarule! Marinarule!
Cântecul tău pluteşte peste nesfârşirea apelor
revărsate-n ochiul blând al Lunii,
tu, fantoma corabiei bătrâne
călătorind tăcut şi trist
în larg.”
