Adoria Imensis

Sfertul academic de secol a trecut. M-am ridicat de pe piatră exact când ultimul ciob de întuneric s-a desprins de rama nopţii spărgându-se sec la picioarele mele. Zgomotul trezit din somn tocmai adusese o nouă zi în viaţa altora. Această zi, acest al altora, m-a făcut să-mi amintesc de mâinile pe care nu le m-ai privisem de mult timp. Le-am scuturat sfios şi vina s-a prelins veselă pe lângă trup zâmbindu-mi complice. Am să plec, am spus încet, ca să mă audă doar ea. Vroiam să o ameninţ, să o doară, să sufere şi ea măcar o singură dată. Ba nu, eu am să plec, am să plec chiar acum, departe de tine, atât de departe şi îndelungat încât mă vei implora ca să mă întorc la tine, o să urli după mine ca să-ţi redau durerea fără de care respiraţia ta e searbădă şi lipsită de viaţă. Am vrut să-i mai spun ceva. Un singur cuvânt pentru care mă antrenasem mult timp, un cuvânt pe care îl repetasem în gând un sfert de secol de-al meu dar, cuvântul s-a prins în mrejele tăcerii ce s-a căscat dedesubtul nostru. Plecase deja, prin ochiul de lumină uscată în care îmi scuturam acum mâinile, poate pentru ca să le fac să strige în locul meu sau poate ca să mă asigur că sunt întradevăr singur, doar eu şi cu lipsa ei. Fără ca să privesc înainte, cu un mers impersonal şi fredonând încetişor singurul cântecel pe care-l ştiam din copilărie, mă îndrept acum spre locul unde sper că-l voi găsi pe cel pe care-l caut.