Cerşetorul cu mâna de lut
media: 0.00 din 0 voturi
08.02.10| media: 0.00 din 0 voturi |
13:05
M-am numit Fernando şi am murit la vârsta de 38 de ani; aceste două lucruri au fost singurele mele adevăruri.
Fernando
13 ianuarie 1938
Soarele dimineţii scalda uliţele satului într-o lumină palidă, prietenoasă. Era ianuarie, ninsese două săptămâni fără încetare şi acum, după viscolul ce părea că nu va mai înceta, se aşternuse peste troienele înalte de zăpadă, un calm desăvârşit. Casele poleite în alb străluceau vesel în lumina rece, fumându-şi pipa păcii cu cerul înduplecat. Până şi feţele aspre şi posomorâte ale oamenilor ce se îndreptau spre bisericuţa din centru, unde se oficia obişnuita slujbă de duminică dimineaţa, păreau mai frumoase, mai vii ca de obicei. La ora opt fix, - nu exista sub nicio formă excepţie -, cei o sută două zeci şi şase de locuitori ai acestui cătun uitat de timp şi lume, ieşeau la porţile caselor şi tăcuţi, fără să-şi vorbească sau măcar să se salute, se alăturau celor ce apucaseră deja drumul spre biserică. Cei de la marginea satului plecau primii,ca mai apoi, pe măsură ce parcurgeau singurul drum ce ducea spre centru, să li se alăture şi ceilalţi care locuiau mai aproape. Parcurgeau drumul tăcuţi, cu capul plecat ca într-o adâncă pioşenie, fără a privi în altă parte decât în pământul înmuiat de ploi vara şi îngheţat de vifor, iarna, într-o atitudine ce spunea parcă ceva despre iertare şi răzbunare în acelaşi timp.
(...)
Bogătaşul îşi îndreptă corpul brusc, renunţând la atitudinea îngăduitoare şi cu o voce voit gravă şi autoritară, porunci:
- Fii demn, domnule, fii demn, ce naiba; crezi, că eşti singurul nevoiaş de pe aici? Uită-te în jur: toţi vor câte ceva!
Însoţitorul său, care părea a fi servitorul, un tip scund, cu un cap disproporţionat de mic şi nişte ochi şireţi, ce păreau că niciodată nu au putut privi drept în faţă pe cineva, aprobă cu un surâs răutăcios.
Fernando lasă privirea în jos şi răspunse încet, abia auzit:
- Eu, domnule, nu am vrut să...
- Nu ai vrut, nu ai vrut...niciunul nu vreţi nimic, e de ajuns să vă arate omul puţină îngăduinţă şi gata, tăbărâţi pe el ca nişte animale sălbatice. Ce naiba, domnule, nu aveţi puţină decenţă? Hai, pleacă, pleacă repede, să nu te mai văd pe aici, îl repezi, îndreptând bastonul ameninţător spre cer: Ce ţi-ai spus, că mă dai gata cu braţul tău de lut ars, ă? Hai, hai, marş de aici!
Fernando se dădu câţiva paşi în spate, privindu-l necontenit în ochi pe individul acela gras care râdea şi-şi agita bastonul în aer, în isonul servitorului care nu mai contenea să repete:
- Nu-i aşa că-i caraghios ciungul ăsta, cu mâna lui de lut, cu tot?
(...)
Fernando stătea pe laviţa aceea veche care abia dacă se mai ţinea din încheieturi, acoperit cu o pânză groasă de sac şi privea la un tablou agăţat pe unul dintre pereţii camerei. În tablou, în culori terne, era zugrăvită o floare aproape ofilită, într-o vază albastră. Pe fundal, se desluşea cu greu, chipul unei femei în vârstă care privea absentă ceva nedesluşit şi zâmbea. Zâmbetul ei semăna parcă cu o rugăciune tainică, ascunsă oricărui înţeles pământean. Fernando îşi aminti de zilele acelea îndepărtate, când mama sa îi zâmbea şi-l striga pe nume: Fernando! Fernando! Treci în casă, nu auzi? S-a înnoptat, hai la masă! Fernando! Dar el se prefăcea că nu aude, zburda mai departe, ca un zănatec, sub ochiul abia deschis al Lunii, deasupra câmpului de maci de-o zi, ce-şi păstrau roşul aprins până şi noaptea când străluceau în întunericul cald, ca nişte lumânări aprinse în zilele de sărbătoare, sărea cât putea de sus, dând cu neobosită strădanie din braţele firave, închipuindu-şi că sunt aripi, „dar sunt prea tânăr şi nu pot zbura încă, când voi fi mare voi avea aripi viguroase care mă vor putea susţine în aer cât voi vrea eu”, îşi spunea râzând şi alergând în cercuri din ce în ce mai largi încerca să prindă umbrele câmpului care fugeau care încotr-o, speriate de chipul Lunii ce se ridica mai sus şi mai sus, acolo unde el, credea cu tărie că Dumnezeu stă şi-l priveşte cu îngăduinţă. Abia mult mai târziu, pe acelaşi câmp unde obişnuia să vină ca să-l aştepte pe Dumnezeu, avea să-şi dea seama că Dumnezeu nu are vreme de el, este ocupat cu lucruri mult mai importante decât să-i răspundă lui, unui biet cerşetor, unui ciung care nu are altă treabă decât să întrebe la nesfârşit acelaşi lucru: „De ce Doamne, mi-ai luat aripile şi mi-ai lăsat în loc mâna aceasta grea de lut pe care s-o târăsc în urma mea? De ce urmele săpate de ea sunt nesfârşite şi de ce mâna care mi-e ruptă din umeri mă doare mai rău decât sufletul? De ce Doamne, de ce?” Dar niciun răspuns nu se auzea, nici copacii de pe deal nu mai fremătau în adierea nopţii, de teamă să nu acopere un posibil răspuns abia murmurat, nimeni nu spunea nimic, nimeni nu răspundea în vreun fel, poate că şi din cauza faptului că Dumnezeu era prea ocupat ca să scruteze întunericul în căutarea celui care întrebă de ce braţele copiilor nu se transformă întotdeauna în aripi albe şi mari, ci se usucă şi cad precum florile secerate din grădină şi aşezate în glastre frumos colorate. Totuşi, Doamne, nu fii supărat pe mine că am venit ca să te întreb şi în noaptea aceasta... de ce?
*
Pe Fernando îl găseai, de cele mai multe ori, în capătul străzii, peste drum de biserică, stănd rezemat de zidul unei case zugrăvite în alb, sub privirea blândă a soarelui de vară. Obişnuia să-şi petreacă acolo orele de singurătate şi trecătorii se învăţaseră atât de bine cu prezenţa sa în acel loc, încât li se părea straniu ca în unele zile să vadă locul gol şi atunci se întrebau reciproc: „Unde este Fernando, l-a văzut cineva pe Fernando astăzi?” şi doar puţini dintre ei ştiau răspunsul, dar nu mai se osteneau să le vorbească şi celorlalţi, pentru că cine îl cunoştea cât de cât, ştia că acesta este în mijlocul câmpului, aşteptând să răsară Luna de după coama dealului, în schimb nimeni nu ştiuse vreodată de ce se duce el acolo în fiecare seară târziu, nici nu l-au întrebat, aşa măcar din curiozitate, câte unul mai limbut se lansa în presupuneri „Vreo toană de a lui, crezi că uşor trebuie să-i fie...”. Dar de cele mai multe ori, pe Fernando îl găseai stând rezemat de peretele acela alb, cu picioarele strânse sub el, având alături, mâna aceea din lut ars de care nu se despărţea niciodată. Toată lumea ştia că îşi pierduse braţul în încercarea deznădăjduită de o salva pe mama sa de furia oarbă a soţului ei, tatăl lui vitreg, atunci când acesta, beat mort, într-o criză de gelozie, a ridicat maceta asupra ei, cu intenţia hotărâtă de o ucide. Fernando a sărit în apărarea femeii dar, din păcate, nu s-a putut opune fiarei dezlănţuite, şi înainte de a ajunge la gâtul mamei sale, lama ascuţită de oţel a retezat într-o clipită, braţul copilului disperat. De tatăl său, nu mai ştia nimic de când l-au dus la poliţie, dar de maică-sa ştia că fusese îngropată la marginea satului, în afara cimitirului. N-a aflat niciodată de ce n-a fost îngropată în cimitir şi nici nu fusese niciodată la mormântul ei. Singurele locuri pe unde Fernando călcase vreodată, erau uliţa unde îşi petrecea zilele şi câmpul unde înnopta. Foarte puţini dintre localnici ştiau povestea braţului de lut şi motivul pentru care Fernando nu se despărţea niciodată de el; unul dintre ei era Sandre, bătrânul olar care il confecţionase.
(...)
Fernando
13 ianuarie 1938
Soarele dimineţii scalda uliţele satului într-o lumină palidă, prietenoasă. Era ianuarie, ninsese două săptămâni fără încetare şi acum, după viscolul ce părea că nu va mai înceta, se aşternuse peste troienele înalte de zăpadă, un calm desăvârşit. Casele poleite în alb străluceau vesel în lumina rece, fumându-şi pipa păcii cu cerul înduplecat. Până şi feţele aspre şi posomorâte ale oamenilor ce se îndreptau spre bisericuţa din centru, unde se oficia obişnuita slujbă de duminică dimineaţa, păreau mai frumoase, mai vii ca de obicei. La ora opt fix, - nu exista sub nicio formă excepţie -, cei o sută două zeci şi şase de locuitori ai acestui cătun uitat de timp şi lume, ieşeau la porţile caselor şi tăcuţi, fără să-şi vorbească sau măcar să se salute, se alăturau celor ce apucaseră deja drumul spre biserică. Cei de la marginea satului plecau primii,ca mai apoi, pe măsură ce parcurgeau singurul drum ce ducea spre centru, să li se alăture şi ceilalţi care locuiau mai aproape. Parcurgeau drumul tăcuţi, cu capul plecat ca într-o adâncă pioşenie, fără a privi în altă parte decât în pământul înmuiat de ploi vara şi îngheţat de vifor, iarna, într-o atitudine ce spunea parcă ceva despre iertare şi răzbunare în acelaşi timp.
(...)
Bogătaşul îşi îndreptă corpul brusc, renunţând la atitudinea îngăduitoare şi cu o voce voit gravă şi autoritară, porunci:
- Fii demn, domnule, fii demn, ce naiba; crezi, că eşti singurul nevoiaş de pe aici? Uită-te în jur: toţi vor câte ceva!
Însoţitorul său, care părea a fi servitorul, un tip scund, cu un cap disproporţionat de mic şi nişte ochi şireţi, ce păreau că niciodată nu au putut privi drept în faţă pe cineva, aprobă cu un surâs răutăcios.
Fernando lasă privirea în jos şi răspunse încet, abia auzit:
- Eu, domnule, nu am vrut să...
- Nu ai vrut, nu ai vrut...niciunul nu vreţi nimic, e de ajuns să vă arate omul puţină îngăduinţă şi gata, tăbărâţi pe el ca nişte animale sălbatice. Ce naiba, domnule, nu aveţi puţină decenţă? Hai, pleacă, pleacă repede, să nu te mai văd pe aici, îl repezi, îndreptând bastonul ameninţător spre cer: Ce ţi-ai spus, că mă dai gata cu braţul tău de lut ars, ă? Hai, hai, marş de aici!
Fernando se dădu câţiva paşi în spate, privindu-l necontenit în ochi pe individul acela gras care râdea şi-şi agita bastonul în aer, în isonul servitorului care nu mai contenea să repete:
- Nu-i aşa că-i caraghios ciungul ăsta, cu mâna lui de lut, cu tot?
(...)
Fernando stătea pe laviţa aceea veche care abia dacă se mai ţinea din încheieturi, acoperit cu o pânză groasă de sac şi privea la un tablou agăţat pe unul dintre pereţii camerei. În tablou, în culori terne, era zugrăvită o floare aproape ofilită, într-o vază albastră. Pe fundal, se desluşea cu greu, chipul unei femei în vârstă care privea absentă ceva nedesluşit şi zâmbea. Zâmbetul ei semăna parcă cu o rugăciune tainică, ascunsă oricărui înţeles pământean. Fernando îşi aminti de zilele acelea îndepărtate, când mama sa îi zâmbea şi-l striga pe nume: Fernando! Fernando! Treci în casă, nu auzi? S-a înnoptat, hai la masă! Fernando! Dar el se prefăcea că nu aude, zburda mai departe, ca un zănatec, sub ochiul abia deschis al Lunii, deasupra câmpului de maci de-o zi, ce-şi păstrau roşul aprins până şi noaptea când străluceau în întunericul cald, ca nişte lumânări aprinse în zilele de sărbătoare, sărea cât putea de sus, dând cu neobosită strădanie din braţele firave, închipuindu-şi că sunt aripi, „dar sunt prea tânăr şi nu pot zbura încă, când voi fi mare voi avea aripi viguroase care mă vor putea susţine în aer cât voi vrea eu”, îşi spunea râzând şi alergând în cercuri din ce în ce mai largi încerca să prindă umbrele câmpului care fugeau care încotr-o, speriate de chipul Lunii ce se ridica mai sus şi mai sus, acolo unde el, credea cu tărie că Dumnezeu stă şi-l priveşte cu îngăduinţă. Abia mult mai târziu, pe acelaşi câmp unde obişnuia să vină ca să-l aştepte pe Dumnezeu, avea să-şi dea seama că Dumnezeu nu are vreme de el, este ocupat cu lucruri mult mai importante decât să-i răspundă lui, unui biet cerşetor, unui ciung care nu are altă treabă decât să întrebe la nesfârşit acelaşi lucru: „De ce Doamne, mi-ai luat aripile şi mi-ai lăsat în loc mâna aceasta grea de lut pe care s-o târăsc în urma mea? De ce urmele săpate de ea sunt nesfârşite şi de ce mâna care mi-e ruptă din umeri mă doare mai rău decât sufletul? De ce Doamne, de ce?” Dar niciun răspuns nu se auzea, nici copacii de pe deal nu mai fremătau în adierea nopţii, de teamă să nu acopere un posibil răspuns abia murmurat, nimeni nu spunea nimic, nimeni nu răspundea în vreun fel, poate că şi din cauza faptului că Dumnezeu era prea ocupat ca să scruteze întunericul în căutarea celui care întrebă de ce braţele copiilor nu se transformă întotdeauna în aripi albe şi mari, ci se usucă şi cad precum florile secerate din grădină şi aşezate în glastre frumos colorate. Totuşi, Doamne, nu fii supărat pe mine că am venit ca să te întreb şi în noaptea aceasta... de ce?
*
Pe Fernando îl găseai, de cele mai multe ori, în capătul străzii, peste drum de biserică, stănd rezemat de zidul unei case zugrăvite în alb, sub privirea blândă a soarelui de vară. Obişnuia să-şi petreacă acolo orele de singurătate şi trecătorii se învăţaseră atât de bine cu prezenţa sa în acel loc, încât li se părea straniu ca în unele zile să vadă locul gol şi atunci se întrebau reciproc: „Unde este Fernando, l-a văzut cineva pe Fernando astăzi?” şi doar puţini dintre ei ştiau răspunsul, dar nu mai se osteneau să le vorbească şi celorlalţi, pentru că cine îl cunoştea cât de cât, ştia că acesta este în mijlocul câmpului, aşteptând să răsară Luna de după coama dealului, în schimb nimeni nu ştiuse vreodată de ce se duce el acolo în fiecare seară târziu, nici nu l-au întrebat, aşa măcar din curiozitate, câte unul mai limbut se lansa în presupuneri „Vreo toană de a lui, crezi că uşor trebuie să-i fie...”. Dar de cele mai multe ori, pe Fernando îl găseai stând rezemat de peretele acela alb, cu picioarele strânse sub el, având alături, mâna aceea din lut ars de care nu se despărţea niciodată. Toată lumea ştia că îşi pierduse braţul în încercarea deznădăjduită de o salva pe mama sa de furia oarbă a soţului ei, tatăl lui vitreg, atunci când acesta, beat mort, într-o criză de gelozie, a ridicat maceta asupra ei, cu intenţia hotărâtă de o ucide. Fernando a sărit în apărarea femeii dar, din păcate, nu s-a putut opune fiarei dezlănţuite, şi înainte de a ajunge la gâtul mamei sale, lama ascuţită de oţel a retezat într-o clipită, braţul copilului disperat. De tatăl său, nu mai ştia nimic de când l-au dus la poliţie, dar de maică-sa ştia că fusese îngropată la marginea satului, în afara cimitirului. N-a aflat niciodată de ce n-a fost îngropată în cimitir şi nici nu fusese niciodată la mormântul ei. Singurele locuri pe unde Fernando călcase vreodată, erau uliţa unde îşi petrecea zilele şi câmpul unde înnopta. Foarte puţini dintre localnici ştiau povestea braţului de lut şi motivul pentru care Fernando nu se despărţea niciodată de el; unul dintre ei era Sandre, bătrânul olar care il confecţionase.
(...)
